Regimul juridic al imobilelor expropriate in contextul dispozitiilor constitutionale, ale Conventiei europene a drepturilor omului si a actelor normative cu caracter reparator adoptate in aplicarea prevederilor constitutionale

Lect. univ. drd. Oliviu Puie
Facultatea de ştiinţe juridice şi administrative
Universitatea Româno-Germană Sibiu

Rezumat (I)

Pănă la Revoluţia din 1989 şi respectiv până la intrarea în vigoare a Constituţiei României din anul 1991, nu era delimitată proprietatea statului de cea a unităţilor administrativ – teritoriale, aşa încât, proprietatea statului socialist s-a constituit în baza unor acte normative, prin care unele bunuri proprietate privată erau naţionalizate, expropriate sau confiscate, trecând astfel în proprietatea statului socialist.
În contextul Constituţiei României, atât înainte de revizuire, precum şi după revizuire, exproprierea constituie singura modalitate de trecere silită a unor bunuri din proprietate privată în proprietate publică, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire prin hotărâre judecătorească constituind o excepţie de la caracterul absolut, inviolabil şi perpetuu al dreptului de proprietate privată, sau o limitare legală a acestui caracter. Instituţia juridică a exproprierii şi-a găsit o consacrare expresă atât prin normele cu valenţă constituţională statuate prin art. 44 alin. 3 şi alin. 5 din Constituţia republicată , în sensul cărora ,, Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”, prin dispoziţiile art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în sensul cărora ,,Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociaţie cu alţii. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”, precum şi prin art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene a drepturilor omului, în sensul căruia: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.”
De menţionat este faptul că, proprietatea publică a statului a fost dobândită prin decrete de expropriere şi alte acte normative de expropriere anterioare intrării în vigoare a Constituţiei României, iar după intrarea în vigoare a Constituţiei României, a celei revizuite în anul 2003 şi a Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică, exproprierea constituie o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate publică atât a statului cât şi a unităţilor administrativ teritoriale expres prevăzute în art. 7 lit. c) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Având în vedere faptul că, modurile specifice de dobândire a drepturilor de proprietate publică a statului în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum şi regimul juridic aplicabil dreptului de proprietate al statului asupra bunurilor dobândite prin expropriere în această perioadă, după intrarea în vigoare a Constituţiei României din 1991şi a celei revizuite din anul 2003 au făcut obiectul unor controverse doctrinare şi jurisprudenţiale, ne propunem o analiză a câtorva aspecte referitoare la dobândirea dreptului de proprietate a statului prin expropriere, precum şi a câtorva aspecte privind regimul juridic aplicabil acestor bunuri după intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991, a celei revizuite în anul 2003.

Marian Nicolae

Rezumat II

O categorie importantă de bunuri preluate abuziv de către statul român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 a constituit-o imobilele expropriate pentru cauză de utilitate publică ori pentru lucrări de interes obştesc. După 1990 aceste imobile au făcut obiectul unor legi de reparaţie, cele mai importante dintre acestea fiind Legea fondului funciar nr. 18/1991 şi Legea nr. 10/2001.
Odată cu adoptarea acestor reglementări în doctrină şi practica judiciară s-au iscat vii controverse privind corelarea dispoziţiilor generale ale art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică („Dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică”) cu prevederile speciale cuprinse în diferitele legi reparatorii, cum este cazul art. 11 din Legea nr. 10/2001.
Autorul studiului precedent, dl. Oliviu Puie, critică sub acest aspect unele Decizii ale Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, printre care şi Decizia nr. LIII (53) din 4 iunie 2007 prin care s-a statuat, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi al art. 329 C. pr. civ., că „dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.”
Această Decizie a Secţiilor Unite este criticată de autorul primului studiu pe motiv că ar fi contrară propriei jurisprudenţe şi că nu ar ţine seama de dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă privind corelaţia dintre norma generală şi norma specială şi respectarea principiului lex posteriori derogat priori.
În realitate, aceste critici sunt eronate, deoarece în discuţie este vorba de fapt nu de corelaţia dintre o normă generală şi o normă specială ori de chestiunea abrogării unei norme contrare de către legea nouă, ci de „concursul” dintre o normă generală (art. 35 din Legea nr. 33/1994) şi o normă individuală (art. 11 din L. nr. 10/2001), fiecare având un domeniu propriu de acţiune, iar pe de altă parte, nimic nu împiedică instanţa supremă să revină, în condiţiile legii, chiar asupra propriei jurisprudenţe, în măsura în care socoteşte necesar, îndeplinindu-şi astfel misiunea constituţională de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, inclusiv de către judecătorii Înaltei Curţi.
În plus, este de remarcat că Decizia nr. LIII (53) din 4 iunie 2007 a Secţiilor Unite consacră, în termeni categorici, caracterul de „drept comun” al Legii nr. 10/2001 în materia retrocedărilor, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada regimului comunist, ceea ce însemnează că restituirea acestor imobile se poate face numai cu respectarea procedurilor, condiţiilor şi termenelor prevăzute în această lege, cu excluderea aplicării regulilor obişnuite ale acţiunii în revendicare imobiliară sau mobiliară, după caz.
Pentru aceste motive, Decizia Secţiilor Unite constituie o Decizie de principiu în materia retrocedărilor imobilelor preluate abuziv de către statul român în perioada comunistă.