Sarcina probei si limitele prezumtiei de nevinovatie in materia plangerilor contraventionale analizate in lumina Conventiei Europene a Drepturilor Omului

O dată cu pronunţarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii Anghel împotriva României, în faţa instanţelor judecătoreşti interne se invocă în mod frecvent faptul că persoana sancţionată contravenţional se bucură de prezumţia de nevinovăţie şi că întreaga sarcină a probei aparţine autorităţilor care au aplicat sancţiunile contravenţionale.
Prezentul articol, pe lângă faptul că identifică fapte calificate în dreptul intern al statelor contractante ca aparţinând sferei administrative-contravenţionale care nu reprezintă o «acuzaţie în materie penală » în sensul Convenţiei, îşi propune să analizeze limitele până la care funcţionează prezumţia de nevinovăţie şi conţinutul obligaţiei autorităţilor de a suporta sarcina probei.
În materia faptelor scoase din sfera dreptului penal şi incluse în sfera abaterilor administrativ – contravenţionale, Curtea europeană a admis faptul că limitele de apreciere sub aspectul respectării prezumţiei de nevinovăţie sunt mult mai largi. Prezumţia de nevinovăţie nu este una absolută, ca de altfel nici obligaţia acuzării de a suporta întreaga sarcină a probei. Dat fiind că analiza se plasează într-un domeniu în care numărul faptelor sancţionate este extrem de mare, Curtea europeană reţine că aplicarea cu cea mai mare rigoare a principiilor enunţate ar duce la lăsarea nepedepsite a multor contravenţii şi ar pune în sarcina autorităţilor ce aplică astfel de sancţiuni o povară excesivă şi nejustificată.
Jurisprudenţa Curţii europene nu « impune » statelor contractante să dea o anumită forţă probantă, mai largă sau mai restrânsă, procesului-verbal de contravenţie, şi cu atât mai mult să îl facă lipsit de orice efect util, ci doar statuează asupra faptului că sarcina instanţelor naţionale este de a respecta principiul proporţionalităţii între, pe de o parte, scopul urmărit de autorităţile statului de a sancţiona faptele antisociale, iar pe de altă parte, mijloacele utilizate în proces pentru aflarea adevărului judiciar, cu respectarea dreptului la apărare al persoanei sancţionate contravenţional. Aceasta presupune prin esenţă ca sistemul probator să nu ducă la impunerea unor condiţii imposibil de îndeplinit în materie de sarcină a probei. Or, astfel cum este înţeleasă uneori hotărârea Anghel împotriva România, se ajunge ca în materia contravenţională sarcina probei să fie mult mai împovărătoare decât în materia dreptului penal, unde, de exemplu, procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante este un mijloc de probă necontestat.
Hotărârea Anghel împotriva României, care a creat confuzie în practica instanţelor, nu constituie o critică a atribuirii unei valori probante procesului-verbal de contravenţie, ci doar a modului de administrare a probelor, prin înlăturarea nemotivată a unor declaraţii de martor favorabile persoanei sancţionate contravenţional, care ar fi dus la încălcarea dreptului la un proces echitabil indiferent de natura litigiului.