Aspecte privind obligatia de conformitate a marfurilor in reglementarea Conventiei de la Viena asupra contractelor de vanzare internationala de marfuri

Dragoş-Alexandru Sitaru

REZUMAT

Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, adoptată la Viena, pe 11 aprilie 1980 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1988, a fost ratificată de România prin Legea nr. 24/1991. Convenţia reglementează, printre altele, aspecte privind obligaţia de conformitate a mărfurilor.

În legătură cu aceasta, Convenţia prevede faptul că vânzătorul, în vederea executării contractului, trebuie să predea mărfuri a căror cantitate, calitate sau tip şi al căror ambalaj sau condiţionare să corespundă celor stipulate în contract. Astfel, criteriul primordial în funcţie de care se apreciază îndeplinirea de către vânzător a cerinţei conformităţii îl reprezintă prevederile contractuale.

În lipsa unor atare reglementări în actul încheiat de părţi, mărfurile sunt considerate conforme cu contractul doar dacă îndeplinesc anumite condiţii secundare. Astfel, ele trebuie să fie adecvate întrebuinţărilor la care servesc, în mod obişnuit, mărfuri de acelaşi tip, avându-se în vedere situaţia în care mărfurile au fost contractate pe baza unei descrieri generale, cumpărătorul nefurnizând vânzătorului nici o indicaţie cu privire la întrebuinţarea pentru care sunt destinate. De asemenea, obligaţia este îndeplinită dacă mărfurile sunt adecvate oricărei întrebuinţări speciale care a fost adusă, expres sau tacit, la cunoştinţa vânzătorului, de către cumpărător, în momentul încheierii contractului. Această prevedere permite vânzătorului să refuze perfectarea acordului de voinţă dacă este în imposibilitate de a livra bunuri corespunzătoare acelei întrebuinţări. În cazul în care contractul a fost negociat pe baza unui eşantion sau model prezentat cumpărătorului, mărfurile livrate trebuie să posede calităţile acelui eşantion sau model. În plus, este necesar ca acestea să fie ambalate sau condiţionate în modul obişnuit pentru mărfurile de acelaşi tip sau, în lipsa unui mod obişnuit, într-o manieră adecvată pentru a le conserva şi proteja.

Cu toate acestea, vânzătorul nu este răspunzător de o lipsă de conformitate pe care cumpărătorul o cunoştea sau nu o putea ignora la data încheierii contractului, aplicându-se astfel implicit principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Momentul în raport cu care se apreciază lipsa de conformitate cu contractul şi cu prevederile Convenţiei este acela al transmiterii riscurilor către cumpărător, chiar dacă această lipsă nu se manifestă decât ulterior, după începerea utilizării. Vânzătorul este, de asemenea, răspunzător de orice lipsă de conformitate care apare după momentul indicat anterior în cazul în care garantează ca mărfurile să rămână adecvate întrebuinţării lor normale ori unei întrebuinţări speciale sau să păstreze calităţile ori caracteristicile specificate în contract, pentru o anumită perioadă de timp.

În caz de predare anticipată, vânzătorul are dreptul, până la data prevăzută pentru predare, să acopere lipsa de conformitate, fie oferind partea sau cantitatea lipsă sau mărfuri noi care să înlocuiască mărfurile neconforme cu contractul, fie prin repararea oricărei lipse de conformitate a mărfurilor, cu condiţia să nu cauzeze cumpărătorului nici inconveniente, nici cheltuieli nerezonabile. Totuşi, cumpărătorul păstrează dreptul de a cere daune-interese.

Convenţia prevede însă, şi anumite obligaţii în sarcina cumpărătorului. Acesta trebuie să examineze mărfurile sau să le supună examinării într-un termen cât mai scurt, din momentul în care au fost puse la dispoziţia sa. Ca o consecinţa a acestei obligaţii, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de o lipsă de conformitate dacă nu o denunţă vânzătorului, precizând natura defectului, într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care l-a constatat sau ar fi trebuit să-l constate, însă cel mai târziu într-un termen de 2 ani de la data la care mărfurile i-au fost remise în mod efectiv. În urma decăderii, cumpărătorul nu poate cere daune-interese, mărfuri de înlocuire, repararea lipsei de conformitate, sau declararea rezoluţiunii contractului şi este lipsit de posibilitatea de a reduce preţul, rămânându-i doar soluţia păstrării mărfurilor, în ciuda neconformităţii lor, cu plata preţului.

În scopul respectării bunei credinţe în comerţul internaţional, Convenţia sancţionează dolul vânzătorului, care nu mai poate invoca împrejurarea că cealaltă parte (cumpărătorul) nu a procedat la examinarea mărfurilor, sau nu a denunţat lipsa de conformitate, dacă lipsa se referă la fapte pe care vânzătorul le cunoştea şi pe care nu le-a arătat cumpărătorului.