Transpunerea Directivei 2002/47/CE privind contractele de garantie financiara in dreptul roman

Radu Rizoiu

Avocat - STOICA & Asociaţii

REZUMAT 

În 2003, cu 3 ani înaintea aderării la Uniunea Europeană în calitate de membru cu drepturi depline, România a implementat Directiva 2002/47 privind Contractele de garanţie financiară pentru a îşi îndeplini obligaţiile de armonizare a reglementărilor sale interne cu acquis-ul comunitar. Directiva a fost implementată prin aplicarea unei Ordonanţe Guvernamentale cu caracter de lege ce traducea practic termenii Directivei. Totuşi, România a obţinut beneficii ca urmare a stipulărilor din Directivă şi, de aceea, aplicabilitatea regimului juridic reglementat de Directivă se limitează la contractele de garanţie financiară încheiate exclusiv între instituţii financiare.

Mai mult, lipsa înţelegerii sensului unor mecanisme la care se referă Directiva a condus la soluţii juridice bizare, care au tendinţa de a priva pieţele financiare locale de beneficiile complete avute în vedere prin Directivă. În afara acestor „boli ale copilăriei” datorate caracterului nou al implementării regulamentelor UE, legislaţia română a instituit, prin transpunerea Directivei, noi instituţii juridice, cum ar fi conceptul de “proprietate fiduciară”. În timp ce pe de o parte este trist că reglementările UE au tendinţa de a schimba în anumite sfere dreptul comun din domeniul tranzacţiilor securizate, totuşi atâta vreme cât aceste reglementări au o arie de aplicabilitate limitată, efectele pot fi benefice pentru pieţele emergente.