Aspecte privind efectele substantiale ale hotararii judecatoresti

REZUMAT

Adina Nicolae

Judecător - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Hotărârea judecătorească stinge litigiile apărute între părţi, tranşând raporturi juridice substanţiale.

În acest sens, actul jurisdicţional vine în principiu, să recunoască drepturi subiective preexistente (care capătă o altă dimensiune, prin confirmarea lor, în urma unei judecăţi şi a sancţiunii juridice care le este astfel asigurată), în cadrul aşa-numitelor hotărâri declarative sau dimpotrivă, cu titlu de excepţie, hotărârea poate să reprezinte chiar izvorul dreptului sau al unei situaţii juridice noi (atunci când se spune că are valoare constitutivă).

Hotărârea poate de asemenea, să marcheze momentul de la care drepturi existente anterior, într-o formă latentă, imprecise, insuficient determinate, capătă conţinut (de ex., hotărârile prin care se stabileşte întinderea creanţei, ca urmare a prejudiciului produs prin săvârşirea unui fapt ilicit).

Sub aspectele menţionate, urmează a se distinge între două mari categorii de hotărâri: declarative şi constitutive, criteriul de demarcaţie folosit fiind acela al existenţei sau inexistenţei dreptului înaintea sesizării instanţei.

Există însă situaţii, în care acest criteriu nu este acoperitor pentru că de ex., hotărârea nu creează, ci stinge drepturi (cum ar fi hotărârile prin care se pronunţă nulitatea, rezoluţiunea unui act juridic).

Tot astfel, deşi uneori hotărârea se fundamentează pe drepturi, situaţii preexistente, ea vine să le sancţioneze de o asemenea manieră încât, fără această recunoaştere ori sancţiune, nu s-ar putea considera că ar avea o existenţă proprie (de ex., hotărârea în constatarea uzucapiunii).

De aceea, apreciem că din punct de vedere al producerii efectelor substanţiale, încadrarea în hotărâri declarative şi constitutive, nu acoperă sfera actelor jurisdicţionale pronunţate de instanţe.

Se pot identifica de asemenea, hotărâri cu efecte mixte şi hotărâri care produc efecte extinctive.

În prima categorie urmează a fi incluse hotărâri ce au deopotrivă, caractere declarative şi constitutive - ca în cazul celor în constatarea uzucapiunii, când anterior sesizării instanţei există doar o stare de fapt, de care legea leagă anumite consecinţe juridice, care nu se vor produce însă, decât pe baza hotărârii judecătoreşti, după verificarea existenţei posesiei utile.

Doar în temeiul hotărârii judecătoreşti se poate spune că în patrimoniul posesorului s-a născut un drept de proprietate, corelativ stingerii acestuia în patrimoniul adevăratului proprietar, chiar dacă, printr-o ficţiune juridică, această recunoaştere a dreptului de proprietate se va face cu efect retroactiv.

În cea de-a doua categorie enunţată urmează a fi incluse hotărâri prin care se obţine aplicarea unei sancţiuni (datorită nerespectării unei dispoziţii legale sau neîndeplinirii unei obligaţii). Este cazul, de ex., al acţiunii în anularea (nulitatea) unui act juridic, în rezoluţiune sau reziliere, în revocarea donaţiei pentru ingratitudine sau neexecutare de sarcini, în reducţiunea liberalităţilor excesive.

Nici în astfel de situaţii nu se poate spune că a preexistat sesizării instanţei, un drept subiectiv (în a obliga la desfiinţarea, ineficacitatea actului), ci doar o putere pe care o persoană o are, sub ocrotirea legii, fie de a modifica sau desfiinţa unele situaţiuni şi drepturi existente, fie chiar de a face să se nască drepturi noi, situaţiuni juridice noi, consecinţe juridice noi.

Studiul de faţă îşi propune o trecere în revistă a acestor categorii de hotărâri, cu prezentarea caracteristicilor lor, ce le plasează în sfere diferite din punct de vedere al eficacităţii lor substanţiale.