Vorbind pe limba „noudreptului”! Perceptia filosofiei dreptului asupra unei situatii de criza

Bjarne Melkevik

Facultatea de drept, Universitatea Laval

Trăim într-o epocă în care "noudreptul" păşeşte pe scenă în lumina reflectoarelor, înfăşurat, asemenea unui împărat, în mantia unui limbaj "de drept". Aflată în permanenţă sub asalt sau chiar în postura de ostatic, epoca noastră se caracterizează printr-un discurs al puterii, al manipulării şi al verticalităţii politice şi etice, care foloseşte cuvântul „drept” pentru a-şi impune ideologia, propriile interese particulare şi dominaţia asupra celorlalţi. Limbajul "noudreptului" a devenit, pur şi simplu, noul limbaj la care recurgi în orice circumstanţe şi cu orice ocazie pentru a te impune, pentru a fi văzut şi a te face auzit, dar, mai ales, pentru a celebra era unui nou obscurantism.

E de ajuns să deschizi un ziar sau o carte şi zăreşti imediat cuvântul „drept” presărat pe aproape toate paginile şi în toate felurile. Şi acela care, spre nenorocul său, deschide televizorul, va putea observa, cu oroare, o panoplie nesfârşită de politicieni, experţi sau de profesori de toate neamurile, de eticieni sau de moralişti, de oameni de ştiinţă sau de filosofi, de sportivi şi de vedete din showbiz sau din industria entertainment-ului etc., care, plini de voioşie, vorbesc pe limba "noudreptului", cu dezinvoltură şi încântare.

Fără îndoială, prestigiul istoric şi ideologic al cuvântului "drept" este cel care atrage şi seduce. Societăţile occidentale nu pierd nicio ocazie să folosească cuvântul „drept” într-un număr din ce în ce mai mare de activităţi ale omului, astfel încât inflaţia de "drept" le taie respiraţia chiar şi celor mai neînfricaţi. Este ca şi cum orice activitate practică ar trebui neapărat să-şi aibă un corespondent ideologic într-o lume aparte, o lume paralelă, declarată ca nefiind nici mai mult nici mai puţin decât „dreptul”. Astfel, partizanul „noudreptului” invocă în mod invariabil imaginea mentală conform căreia dacă faptul există, atunci trebuie să existe şi „dreptul” corespondent al acestuia, ceea ce se datorează, în acelaşi timp, puterii magice a unei lumi paralele de pozitivism ideologic care completează, cât se poate de convenabil, lumea în care trăim. Această credinţă insistă mai ales asupra ideologiei care spune că dacă faptul de mânca există, atunci există şi dreptul de a mânca (pentru un taumaturg al "noului drept") în virtutea unui efect în oglindă; şi dacă "sănătatea" există ca fapt, atunci dreptul la sănătate există ca o pură consecinţă a acestuia. Şi, bineînţeles, dacă şi foamea există, atunci acesta nu este nimic altceva decât un fapt scandalos de "drept"; şi dacă non-sănătatea (ca să nu mai vorbim de boală) este destul de răspândită, acesta este tot semnalul unui scandal, pentru cei care au urechi să audă; să ne înţelegem bine: pentru partizanii "noului drept" este vorba aici de o lipsă legată de existenţă sau de posesie care ar afecta un aşa-numit "drept" care există pentru toţi. Prin urmare, partizanul "noudreptului" poate întotdeauna să afirme că el nu exprimă o dorinţă, un ideal sau o utopie; el poate susţine, cu vehemenţă, că nu face un salt de la "A fi" la a "A trebui" (adică interdicţia humeană)[1]⁾; sau, cu la fel de multă trufie, să clameze faptul că nu enunţă decât rezultatul ultim şi final al pozitivismului ştiinţific, starea lumii sau chiar starea unui drept (sau Starea dreptului), care se presupune că există şi că se exprimă prin utilizarea nelimitată a sufixului "drept".

[1]⁾ Cu alte cuvinte, «paralogismul naturalist» (denumit şi «sofismul naturalist» sau chiar «ghilotina lui Hume»). Hume spune: «Nu pot să nu adaug la aceste raţionamente o remarcă pe care, fără îndoială, o putem considera a avea o oarecare importanţă. În toate sistemele de morală pe care le-am întâlnit până acum, am remarcat întotdeauna că autorul urmează, o vreme, modalitatea obişnuită de a raţiona, că stabileşte existenţa lui Dumnezeu sau că face nişte observaţii legate de condiţia umană; apoi, dintr-o dată, descopăr, spre surprinderea mea, că în loc de propoziţii unite prin copulele obişnuite, nu întâlnesc decât propoziţii între care legătura se face prin trebuie sau nu trebuie. Această schimbare este imperceptibilă, dar extrem de importantă. Practic, având în vedere că acest trebuie sau nu trebuie exprimă o nouă relaţie şi o nouă afirmaţie, este necesar ca acestea să fie explicate şi ca, în acelaşi timp, să motivăm ceea ce părea absolut de neconceput, şi anume cum această nouă relaţie poate să fie dedusă din alte relaţii complet diferite de ea. Dar, având în vedere că autorii nu îşi iau, în general, această măsură de precauţie, mi-aş permite să o recomand cititorilor şi sunt convins că acest plus de atenţie va distruge sistemele curente de morală şi ne va arăta că distincţia între viciu şi virtute nu se bazează exclusiv pe relaţiile dintre obiecte şi că aceasta nu este percepută de raţiune», idem, Tratat despre natura umană, t. 2, Paris, Aubier, 1946, pp. 585-586. Despre «paralogismul naturalist», v. studiul lui Jean-Louis Gardies, Greşeala lui Hume, Paris, Presses universitaires de France, colecţia Filosofia de azi, 1987.

[2]⁾ A se vedea Bjarne Melkevik, Orizonturi ale filosofiei dreptului, Paris, L’Harmattan şi Québec, Les Presses de l`Université Laval, 1998 (col., Diké, 2004); idem, Reflecţie asupra filosofiei dreptului, Paris, L`Harmattan şi Québec, Les Presses de l`Université Laval, coll. Diké, 2000; idem, Rawls sau Habermas: O chestiune de filosofie a dreptului, Québec, Les Presses de l`Université Laval, coll. Diké, 2002; idem, Consideraţii juridico-filosofice, Québec, Les Presses de l’Université Laval, coll. Diké, 2005; idem, Toleranţă şi modernitate juridică, Québec, Les Presses de l’Université Laval, col. Diké, 2006.