Natura juridica a comisiilor judetene de aplicare a Legii fondului funciar nr. 18/1991 in contextul dispozitiilor constitutionale revizuite

REZUMAT

Lect. univ. drd. Oliviu Puie

Universitatea Româno-Germană Sibiu

Facultatea de Ştiinţe juridice şi administrative

Una dintre modificările de esenţă aduse Constituţiei României din anul 1991, prin revizuirea constituţională din anul 2003, în acord cu dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care consacră un text capital în materia dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, a fost aceea a înlăturării caracterului obligatoriu al jurisdicţiilor speciale administrative,care în multe situaţii nu întruneau condiţiile de independenţă faţă de executiv sau faţă de părţi.

Astfel, prin noul text constituţional introdus în urma revizuirii constituţionale din anul 2003, respectiv art. 21 alin. 4, legiuitorul constituant derivat (puterea constituantă derivată)[1]⁾ a stabilit in terminis faptul că "jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite", acest text constituţional fiind transpus şi la nivelul legislaţiei infraconstituţionale (adică legile adoptate în aplicarea dispoziţiilor constituţionale, care detaliază doar prescripţiile constituţionale şi se subordonează cu totul acestora)[2]⁾ prin art. 6 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ[3]⁾, rămas nemodificat după intrarea în vigoare a Legii nr. 262/2007, cu deosebirea că legiuitorul organic face trimite la "jurisdicţiile administrative speciale" şi nu la "jurisdicţiile speciale administrative", după cum prevede textul constituţional. Sub acest aspect, în doctrină s-au exprimat opinii cu privire la unele interpretări posibile în raport cu topica utilizată de legiuitorul organic[4]⁾, exprimându-se în mod judicios opinia potrivit căreia sintagma "jurisdicţiile administrative speciale", înseamnă că, pot exista atât jurisdicţii administrative de drept comun cât şi jurisdicţii administrative speciale, cu consecinţa că, s-ar recunoaşte caracterul facultativ şi gratuit numai jurisdicţiilor administrative speciale, în timp ce, jurisdicţiile administrative de drept comun ar putea fi obligatorii pentru sesizarea instanţei judecătoreşti. Prin urmare, în opinia autorului cit. supra, art. 21 alin. 4 se referă la jurisdicţiile administrative, care sunt un tip de jurisdicţii speciale (jurisdicţiile de drept comun fiind jurisdicţiile judiciare, adică instanţele judecătoreşti), iar interpretarea sintagmei "jurisdicţii speciale administrative", iar nu "jurisdicţii administrative speciale", întăreşte concluzia, în sensul că, art. 21 alin. 4 vizează numai o categorie de jurisdicţii nejudiciare, şi anume cele administrative, iar nu toate jurisdicţiile neadministrative (precum jurisdicţia constituţională, instanţele arbitrare etc.).

Pornind de la aceste dispoziţii constituţionale, se pune problema dacă activitatea unor autorităţi administrative, cum este şi cea a comisiilor judeţene de aplicare a Legii fondului funciar, cărora legea le conferă expres caracter administrativ-jurisdicţional, este sau nu compatibilă cu exigenţele impuse de art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv dacă aceste autorităţi îndeplinesc condiţiile unui "tribunal", în sensul art. 6 par. 1 al CEDO, pentru că numai o autoritate care îndeplineşte aceste cerinţe poate fi pe deplin compatibilă cu protecţia drepturilor omului.