Studiul intitulat "Certificatul de moştenitor şi publicitatea imobiliară" se referă, în principal, la certificatul de moştenitor ca act final al procedurii succesorale notariale.
Încă de la început, studiul face o scurtă analiză a naturii juridice a certificatului de moştenitor, arătându-se că, mai mult decât o natură contractuală, acest act cu o importanţă deosebită, are o natură jurisdicţională, este un act de jurisdicţie preventivă.
Totodată, se arată faptul că, certificatul de moştenitor este şi rămâne un act constatator de drepturi, şi nu constitutiv de drepturi, moştenitorii dobândind, în temeiul legii sau al testamentului, drepturile la care se referă certificatul de moştenitor.
Studiul analizează succint şi problema sezinei în dreptul francez şi cel românesc, concluzionându-se asupra faptului că, raţiunea de a exista a acestei instituţii, este diferită în dreptul francez, unde termenul relativ lung pentru executarea opţiunii succesorale (10 ani), impune predarea de îndată a bunurilor succesiunii unei anumite categorii de succesibili numiţi "moştenitori sezinari", în timp ce, potrivit dreptului românesc, termenul relativ scurt (6 luni) pentru exercitarea opţiunii succesorale, nu impune în mod necesar instituţia sezinei.
Se analizează apoi, şi forma acceptării tacite a moştenirii, dar şi inconvenientele pe care această formă de exprimare a opţiunii succesorale le generează. Se propune ca remediu, adoptarea unor măsuri asemănătoare celor adoptate de legiuitorul francez prin modificarea din 2006 a Codului civil, cu deosebire, acţiunea interogatorie.
În sfârşit, se fac (sau se reiau) propuneri privind înscrierea în Cartea Funciară a certificatului de moştenitor, înscriere ce trebuie să producă efecte de opozabilitate faţă de terţi, şi nu numai de informare, precum şi propuneri vizând dobândirea proprietăţii în urma unei prescripţii achizitive de scurtă durată, ca o consecinţă a înscrierii într-un registru special a posesiei exercitate de dobânditor.