Despre distinctia dintre temeinicie si legalitate in procesul civil roman

Distincţia dintre fapt şi drept este, pentru mulţi jurişti, problema fundamentală şi critică a oricărui sistem juridic. În jurisprudenţa şi doctrina românească nu există până în prezent o elaborare teoretică şi sistematică a distincţiei dintre fapt şi drept, precum şi a uneia dintre aplicaţiile acesteia, respectiv distincţia dintre temeinicie şi legalitate.  Mai mult decât atât lipsesc chiar şi minime reflecţii (studii, note critice la decizii judecătoreşti etc.) prin care să se reflecteze asupra temei.

În acelaşi timp însă în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în special, dar şi a celorlalte instanţe româneşti, în mod paradoxal distincţia dintre temeinicie şi legalitate pare să ocupe un loc decisiv. Astfel, având în vedere că art. 304 din Codul de procedură civilă restrânge rolul Înaltei Curţi la verificarea legalităţii hotărârile recurate, de calificarea pe care o dă Instanţa supremă motivelor de recurs – temeinicie sau legalitate – depinde soarta recursului. Numai că o analiză chiar şi superficială a deciziilor Înaltei Curţi demonstrează că aproape niciodată nu sunt oferite temeiurile pentru care motivele pe care recurentul/recurenţii le supus verificării Înaltei Curţi sunt considerate ca fiind de temeinicie şi, deci, inadmisibile sau, dimpotrivă, de legalitate.

În acest text ne-am rezumat să analizăm câteva decizii ale Înaltei Curţi reprezentative pentru felul în care Instanţa supremă înţelege distincţia dintre temeinicie şi legalitate. Semnalul pe care vrem să îl transmitem este acela că exigenţele specifice domeniului dreptului – evaluare permanent critică a argumentelor participanţilor la actul de justiţie şi, mai ales am spune, ale Instanţelor de judecată însele, claritate conceptuală etc. – pretind de la judecătorii Înaltei Curţi o implicare mult mai susţinută în elaborarea teoretică a distincţiei pe care, altfel, o celebrează în deciziile sale, cu atât mai mult cu cât, aşa cum se va vedea din analiza jurisprudenţei şi doctrinei străine citate, distincţia dintre temeinicie şi legalitate nu este nici pe departe de la sine înţeleasă sau, cel puţin, uşor de trasat linia de demarcaţie dintre temeinicie şi legalitate.

 În definitiv, este deja o banalitate că motivarea prin mijloace raţionale a unor decizii cu implicaţii economice, sociale, politice şi general-umane uriaşe reprezintă splendoarea jurisprudenţei dacă nu din totdeauna cel puţin a celei moderne. Iar dintre cele 3 puteri clasice, cea judecătorească se distinge în primul rând prin aptitudinea de oferi temeiuri raţionale deciziilor sale.