Consideratii privind determinarea legii aplicabile succesiunilor internationale

- Internationales Erbrecht -

(partea întâi)

Conf. univ. dr. Dan Andrei Popescu

Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca

REZUMAT

Prezentul studiu îşi propune o amplă analiză consacrată dreptului internaţional al succesiunilor. În prima sa parte, studiul este dedicat evoluţiei normelor de conflict în materie succesorală. O atenţie aparte este acordată art. 2, alin. 1 al Codului civil (articol abrogat de Legea nr. 105/1992 - v. art. 183). Potrivit acestuia, "Numai imobilele aflătoare pe teritoriul României sunt supuse legilor române, chiar atunci când ele se posedă de străini." De aici s-a concluzionat că succesiunile imobiliare sau devoluţiunea şi transmisiunea succesorală a bunurilor imobile din masa succesorală urmează a fi cârmuite de legea locului situării lor (lex rei sitae), deoarece legiuitorul nu distinge în privinţa imobilelor după cum acestea sunt privite ut singuli sau ca părţi componente ale unei universalităţi juridice (moştenirea), astfel că ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus. Dealtfel, alin. 1 al art. 2 nu era decât o copie aproape fidelă a alin. 2 al art. 3 din Codul civil francez, care prevede şi astăzi: "Les immeubles, męme ceux possédés par des étrangers, sont régis par la loi française." Or, jurisprudenţa franceză nu a ezitat în a aplica legea rei sitae în privinţa imobilelor ce făceau parte din masa succesorală, iar jurisprudenţa română a urmat orientarea celei franceze. Doctrina dominantă a epocii aprecia că legiuitorul român de la 1864 a îmbrăţişat vechea teorie a statutelor, transpunând-o - după modelul art. 3 al Codului Napoleon - în art. 2 al Codului nostru civil. Dealtfel, legiuitorul nostru de la acea vreme nu era deloc străin de vechea tradiţie a statutelor, de tradiţionala lor disjungere în statute reale şi personale, mai ales că ea era consacrată şi prin art. 396 al Codului Calimach.

Prin urmare, bunurile imobile situate pe teritoriul României erau întrutotul supuse legii române, indiferent dacă acestea erau privite ut singuli sau ca părţi alcătuitoare ale unui patrimoniu, indiferent, deci, dacă în discuţie se punea transmisiunea proprietăţii imobilelor (sau grevarea lor) prin acte inter vivos sau pe cale succesorală.

Deşi alin. 1 al art. 2 C. civ. nu pomenea nimic în privinţa bunurilor mobile, doctrina şi jurisprudenţa au fost unanime în a considera că bunurile mobile din masa succesorală sunt guvernate de legea naţională a autorului moştenirii, făcându-se apel la vechile principii ale teoriei statutelor, care admiteau că bunurile mobile, privite ad universum juris, nu au o situare fixă; de aceea, ele urmăresc persoana proprietarului lor: "mobilia sequntur personam". S-a mai invocat şi un argument de text, desprins din formularea art. 2 alin. 1 al Codului nostru civil, potrivit căruia "numai imobilele aflătoare în cuprinsul teritoriului României sunt supuse legilor române, chiar când ele se posedă de străini" (s.n.). Prin urmare, textul codului nepomenind nimic în privinţa mobilelor, s-a tras concluzia că ele ar fi exceptate de la aplicarea principiului teritorialităţii, în măsura în care, desigur, transmisiunea are ca obiect o universalitate mobiliară, iar nu bunuri mobile privite ut singuli.###

În sprijinul ideii că legiuitorul de la 1864 a consacrat în art. 2 al C. civ. (în prezent abrogat) vechea doctrină a statutelor s-a mai invocat şi textul art. 1912 C. civ. - care nu are corespondent în Codul Napoleon - , articol care statuează că legiuirile civile anterioare "sunt abrogate în tot ce nu este conform regulilor prescrise în prezentul codice". Or, de vreme ce legiuitorul nu a consacrat în mod explicit în art. 2 al codului un principiu care să aibă în vedere legea ce urmează a se aplica succesiunilor, diferit de concepţia statutară, trebuie admis faptul că a achiesat la această concepţie, mai ales că ea se aplica şi înainte de 1864, Codul Calimach consacrând-o in terminis. Altfel spus, atâta vreme cât Codul civil nu a stabilit reguli de soluţionare a conflictelor de legi "univoce", care să difere de cele cunoscute anterior, oferind o reglementare distinctă succesiunilor internaţionale, principiile vechii doctrine statutare continuă să subziste, deoarece nu contravin "regulilor prescrise în prezentul codice", reuşind deci să supravieţuiască în formularea generală şi obscură a legiuitorului.

Dealtfel, textul art. 2 trădează nu numai "mintea tulburată" a creatorului normei, dar şi deruta acestuia, imposibilitatea lui de a depăşi - sub presiunea dorinţei de a finaliza cât mai repede Codul - numeroasele discuţii şi controverse pe care le-a generat articolul similar al Codului Napoleon (art. 3), sau, poate mai mult decât atât, imposibilitatea legiuitorului nostru de a se ridica deasupra vremurilor în care trăia, neputinţa de a privi raţional spre viitor sau poate chiar teama de a se depărta prea mult sau prea tranşant de codul folosit ca model. Sau poate că legiuitorul nostru, chiar conştient de controversele existente în dreptul francez, a preferat să nu se complice, considerând mai "înţelept" să lase deschis drumul discuţiilor şi dezbaterilor doctrinare, să permită jurisprudenţei să "corijeze" în timp norma, "s-o şlefuiască" şi s-o adapteze pentru timpurile ce vor veni. Iată deci de ce legiuitorul a rămas cu privirea aţintită spre trecut, îmbrăţişând, fără remuşcări, - sau lăsând impresia că îmbrăţişează?! - o concepţie feudală, care reflecta mentalitatea specifică omului obişnuit să se înconjoare de fortificaţii şi ziduri înalte, care nu acceptă nimic (sau aproape nimic) din exterior şi care cu atât mai puţin este dispus să tolereze, "în spatele fortificaţiilor", acţiunea unor principii sau reguli de drept străine. Însă atât doctrina (cu unele excepţii), cât şi, mai ales, jurisprudenţa ce au urmat s-au dovedit la fel de opace, căutând mai degrabă argumente de natură istorică pentru desluşirea voinţei presupuse a legiuitorului decât să-şi asume, pretorian, misiunea de renovare, de adaptare a normei la exigenţele timpurilor noi, de identificare a legii care, în mod firesc, ar trebui aplicată transmisiunii succesorale, ţinând, desigur, seama de natura acestei transmisiuni, de faptul că are ca obiect un întreg patrimoniu, fiind una universală, iar nicidecum un summum de transmisiuni cu titlu particular. Caracterul universal al transmisiunii succesorale se leagă în mod indisolubil de caracterul unitar al acesteia. Or, acceptarea doctrinei statutare conduce la concluzia că transmisiunea pe cale succesorală a bunurilor imobile ce aparţineau lui de cujus nu are un caracter universal - cum ar fi logic şi firesc - ci, dimpotrivă, reprezentă o sumă de transmisiuni imobiliare individuale, fiecare fiind guvernată de reguli de devoluţiune proprii, consacrate de legi aparţinând unor state diferite.###

În privinţa calificării bunurilor din masa succesorală, ne-am detaşat ferm de opinia altor autori (I. P. Filipescu, D.-A. Sitaru, R. B. Bobei) care consideră că determinarea naturii bunurilor (calificarea acestora în bunuri mobile şi imobile), atunci când aceasta prezintă interes pentru determinarea legii aplicabile - cum se întâmplă bunăoară în materia moştenirii - se va face având ca reper lex fori.

În ceea ce ne priveşte, am apreciat că indiferent de situaţie calificarea bunurilor în mobile sau imobile se va face în funcţie de legea statului pe teritoriul căruia se găsesc bunurile, adică după lex rei sitae, deoarece atunci când legiuitorul nostru consacră această excepţie o face fără să distingă după cum ea produce sau nu consecinţe în privinţa determinării legii aplicabile (ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus). Pe de altă parte, faptul că legiuitorul prevede această excepţie de la principiul calificării după lex fori în capitolul V al legii, destinat bunurilor, nu poate să conducă la concluzia că domeniul ei de aplicare s-ar limita la determinarea regimului juridic al bunurilor - după o lege a cărei competenţă a fost deja dictată de lex fori - , ci, dimpotrivă, calificarea după lex rei sitae urmează a se aplica şi în alte materii (cum ar fi, spre exemplu, materia succesiunilor), indiferent dacă în funcţie de calificarea dată bunului (mobil sau imobil) depinde sau nu legea care urmează să se aplice în cauză.

Concluzia la care am ajuns se poate desprinde şi din interpretarea coroborată a celor două texte de lege - cel care consacră regula în materie de calificare (art. 3 din Legea nr. 105/1992) şi, respectiv, cel care prevede excepţia sau, mai corect spus, una dintre excepţii (art. 50 din aceeaşi lege). Art. 3 statuează cu valoare de principiu că se va lua în considerare calificarea juridică stabilită de legea română atunci "când determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmează să fie dată unei instituţii de drept sau unui raport juridic". Se poate observa că acest articol se referă exclusiv la calificarea primară, adică cea care influenţează determinarea legii aplicabile, fiind evident că cea secundară se face de către legea a cărei competenţă a fost deja desemnată de legea forului (lex causae). Art. 50 are următorul conţinut: "Natura mobiliară sau imobiliară, cât şi conţinutul drepturilor reale asupra bunurilor se determină în conformitate cu legea locului unde se află sau sunt situate, prin derogare de la art. 3" (s.n. - D. A. P.). Altfel spus, stabilirea naturii mobiliare sau imobiliare a bunurilor se va face după lex rei sitae chiar şi atunci când aceasta influenţează determinarea legii aplicabile, derogându-se, într-adevăr, de la art. 3 al legii. Ţinem totuşi să precizăm că în doctrina franceză recentă se consideră că atunci când de calificare depinde determinarea legii aplicabile (de exemplu în materie succesorală), calificarea bunurilor se va face după lex fori, fiind deci în prezenţa "excepţiei la excepţie", adică revenindu-se din nou la regulă [B. Audit, Droit international privé, 2^e"Mais lorsque de la qualification dépend la loi applicable, comme c`est le cas en matičre de succession (et en d`autres pays en matičre de régime matrimonial), c`est la loi du juge saisi qui doit donner la qualification." Ibidem, p. 181]. În acelaşi sens, v. Y. Loussouarn, P. Bourel, Droit international privé, 6<sup>e</sup> éd., Dalloz, Paris, 1999, p. 213. Autorii (Y. Loussouarn, P. Bourel) apreciază că descoperirea legii după care se va face calificarea nu prezintă câtuşi de puţin importanţă atunci când calificarea este efectuată în scopul de a stabili regimul de proprietate al bunurilor, deoarece, în acest caz, fie că este vorba despre bunuri mobile, fie de imobile, calificarea se va face după lex rei sitae, fiind o calificare secundară ("qualification en sous-ordre"), fără influenţă asupra legii aplicabile. Însă atunci când de rezultatul calificării depinde legea ce urmează a se aplica în cauză, bunăoară când calificarea se ridică în raport cu o problemă succesorală, lucrurile se schimbă. "Dans ce cas - apreciază autorii mai sus citaţi - , la qualification mobiličre conduit ŕ l`application de la loi du domicile du de cujus et la qualification immobiličre ŕ celle de la lex rei sitae. On est donc bien en présence d`une qualification préalabile, d`une véritable qualification de droit international privé (Ibidem). S-a exprimat şi un punct de vedere diferit. Astfel, profesorul Bartin admitea că şi în materie succesorală calificarea bunurilor trebuie făcută după legea rei sitae, deoarece această calificare reprezintă o excepţie de la principiul calificării după lex fori. În plus, s-a arătat că această soluţie (a calificării după lex rei sitae) se poate desprinde, în dreptul francez, şi din subordonarea devoluţiunii succesorale regimului bunurilor, pentru că în dreptul internaţional privat francez, succesiunile, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a obiectului lor, sunt o materie de statut real [Lerebours-Pigeonničre, Précis de Droit international privé, 6^e éd., nr. 256, p. 273, cit. de Y. Loussouarn, P. Bourel în op. cit., (1999), p. 213; E. Bartin, Principes de droit international privé, Paris, Editions Domat-Montchrestien, 1930, § 88, p. 236: "Distincţia dintre mobile şi imobile depinde invariabil, în opinia mea - spune prof. Bartin -, din punct de vedere civil, în faţa oricărui judecător investit cu această chestiune, de legea locului situării lucrului la data naşterii raportului juridic a cărui soluţionare presupune calificarea în mobil sau imobil a acestui lucru", (s.n. - D.A.P.). Oricum, chiar dacă doctrina franceză majoritară optează în prezent pentru tranşarea conflictului de calificări în materie succesorală prin aplicarea legii forului, nu credem că soluţia ar putea fi extrapolată la noi. La francezi, neexistând vreun text care să reglementeze explicit calificarea, ea a fost consacrată jurisprudenţial (atât ca regulă, cât şi ca excepţie). Determinarea după legea rei sitae a regimului bunurilor în dreptul internaţional privat francez, recunoscută în doctrina din această ţară, se poate deduce din interpretarea sistematică a art. 3, alin. 2 din C. civ. fr. De aceea, s-a considerat că derogarea de la regula calificării după lex fori nu poate fi extinsă prin aplicare şi în alte situaţii decât cele care privesc strict regimul bunurilor. Or, la noi, calificarea bunurilor având ca reper lex rei sitae rezultă fără echivoc din formularea art. 50 al Legii nr. 105/1992, derogându-se astfel de la art. 3 al legii, adică chiar şi atunci "când determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmează să fie dată unei instituţii de drept sau unui raport juridic". éd., Economica, Paris, 1997, p. 612, nota nr. 1: