Neconstitutionalitatea obligatiei de vanzare a locuintelor construite din fondurile unitatilor economice sau bugetare de stat, instituite de Legea nr. 85/1992

Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti

REZUMAT

Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat impune obligaţia vânzării locuinţelor construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a legii, către titularii contractelor de închiriere. De asemenea, legea stabileşte criteriile pentru determinarea preţului de vânzare.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat conformitatea acestor texte cu dispoziţiile constituţionale. Iniţial, instanţa de contencios constituţional s-a referit la faptul că proprietarii acestor locuinţe sunt societăţi comerciale cu capital de stat, foste unităţi socialiste, care nu pot dobândi un drept de proprietate absolut, iar chiriaşii au contribuit, în vechiul sistem politic, la realizarea acestor bunuri, astfel încât ne găsim în prezenţa unei norme de justiţie socială. Ulterior, când excepţiile de neconstituţionalitate au fost ridicate de societăţi comerciale privatizate, jurisdicţia constituţională şi-a menţinut poziţia în sensul constituţionalităţii textelor legale criticate, arătând că acestea instituie o obligaţie in rem. În egală măsură, Curtea Constituţională a afirmat că vânzarea locuinţelor la preţuri de protecţie socială dă expresie principiului constituţional al dreptului la un nivel de trai decent.

În opinia noastră, această jurisprudenţă constituţională este inacceptabilă. Pe de o parte, este discriminatoriu să se aprecieze că, pentru anumiţi titulari, dreptul de proprietate ar fi de "rangul doi", adică nu ar fi un drept absolut. Pe de altă parte, raţionamentul instanţei de control de constituţionalitate este profund viciat - se afirmă că legea instituie o obligaţie in rem (ceea ce este adevărat), de aici trăgându-se concluzia că textul care impune această obligaţie este constituţional! Or, în realitate, un text de lege nu este constituţional "în sine", prin sensul pe care îl are, ci exclusiv prin raportare la normele şi principiile constituţionale, ceea ce nu s-a mai realizat. În sfârşit, Curtea Constituţională omite faptul că obligaţia de a asigura un nivel de trai decent şi de a realiza protecţia socială revine statului, iar nu unor subiecte de drept privat.