Transferul proprietatii si al riscurilor in contractul de vanzare

REZUMAT

Dan Chirică

Profesor - Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca

De la transferul proprietăţii condiţionat în mod necesar de îndeplinirea unor solemnităţi în dreptul Romei antice, în dreptul nostru contemporan, ca şi în alte sisteme de drept, s-a ajuns la consacrarea regulii transferului solo consensu.

Discuţiile asupra existenţei sau inexistenţei unei obligaţii de a da (de a transfera proprietatea) sunt încă departe de a se fi încheiat.

Plecând de la ideea că transferul proprietăţii în cazul vânzării este un efect automat al contractului, este analizată mai întâi regula transmiterii solo consensu a proprietăţii şi efectele ei între părţile contractante, iar apoi excepţiile legale de la această regulă (cazul bunurilor de gen; cazul bunurilor viitoare; cazul vânzării alternative). Prin convenţia lor părţile pot şi ele muta transferul proprietăţii la un alt moment decât acela al acordului de voinţe.

În raporturile cu terţii efectele translative de proprietate ale vânzării sunt condiţionate de îndeplinirea formelor de publicitate (opozabilitate), care diferă după cum este vorba de imobile sau de mobile.

În privinţa riscurilor pieirii fortuite a lucrului vândut între momentul acordului de voinţe şi cel al preluării lui de către cumpărător, acestea, ca regulă, sunt suportate de cel care este proprietar al lucrului la data survenirii evenimentului (res perit domino). Prin excepţie, riscurile sunt suportate de vânzător atunci când pieirea fortuită survine după ce a fost pus în întârziere în privinţa predării lucrului vândut, afară de cazul în care dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi la cumpărător.

În vânzările internaţionale există reguli speciale care sunt cuprinse în Convenţia de la Viena cu privire la vânzarea internaţională de mărfuri şi în Regulile INCOTERMS.