Despre evitarea procedurilor de insolventa si tratamentul extrajudiciar al crizelor financiare

Gheorghe Piperea

Procedura insolvenţei este procedura de sacrificiu, care limitează capacitatea juridică a debitorului şi restrânge drepturile creditorilor. Tocmai din acest motiv, ea nu se poate deschide decât dacă sunt îndeplinite anumite condiţii de fond şi de formă stricte, referitoare la persoanele cărora le este aplicabilă procedura colectivă, caracteristicile creanţei neplătite la scadenţă care pot duce la aplicarea procedurii, starea de insolvenţă a debitorului, hotărârea judecătorească de deschidere a procedurii etc.

În mediul de afaceri românesc, procedura insolvenţei nu este foarte cunoscută sau practicată. Dimpotrivă, legile speciale din domeniul privatizării, reglementările fiscale numeroase ce se desfăşoară sub conducerea fiscului sau instituţiilor publice implicate, ştergerile de datorii care nu au nicio legătură cu salvarea întreprinderii vizate evită sau ocolesc procedura insolvenţei.

Legislaţia insolvenţei are ca scop, nu neapărat distrugerea întreprinderii, ci trecerea ei, fără datorii, în proprietatea şi managementul unor persoane capabile să se adapteze economiei de piaţă sau să-l protejeze pe debitorul onest, victimă a unor circumstanţe nefavorabile, dar a cărui afacere are şanse de redresare, în beneficiul salariaţilor săi, dar şi a statului, pentru creanţele bugetare, al comunităţii locale şi al sau personal. Legea urmăreşte să declare falimentul acolo unde ideea de reorganizare este inutilă.

În cazul unor afaceri cu un mare grad de risc şi notorietate (bănci, asigurări, piaţa de capital), prin aplicarea procedurilor de insolvenţă se protejează creditul, permiţând debitorilor să falimenteze, pentru a-i avertiza pe ceilalţi creditori că rezultatul nu poate fi decât acesta în cazul practicării afacerilor nesigure şi iraţionale.