Aspecte teoretice si practice privind conditiile cerute pentru admisibilitatea rezolutiunii judiciare

Rezumat

Specificul rezoluţiunii judiciare este faptul că rezoluţiunea se pronunţă de către instanţa judecătorească la cererea creditorului prestaţiei ce nu a fost executată din culpa debitorului acestuia.
Potrivit art. 1021 C. civ., rezoluţiunea contractului pentru neexecutare în întregime sau în parte a obligaţiilor asumate de către una dintre părţi, întemeindu-se pe ideea de culpă, nu operează de drept, partea îndreptăţită trebuie să se adreseze instanţei judecătoreşti cu o acţiune în rezoluţiune.
În aceste condiţii, legea recunoaşte instanţei dreptul de a verifica şi aprecia cauzele rezoluţiunii, condiţiile şi importanţa neexecutării obligaţiei, putând „după circumstanţe” să acorde un termen de graţie părţii acţionate (art. 1021 C. civ.). În doctrină, s-a susţinut că obligaţia poate fi adusă la îndeplinire pe toată durata procesului, inclusiv în căile ordinare de atac, în apel sau în recurs.
Trebuie reţinut că rezoluţiunea poate fi cerută numai de către creditorul obligaţiei neexecutate culpabil, iar nu şi de către partea vinovată de neexecutarea obligaţiei pe care şi-a asumat-o prin contractul sinalagmatic. Legiuitorul afirmă explicit acest lucru, care corespunde, în fond, principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
În cadrul controlului judiciar sunt analizate motivele care l-au determinat pe creditor să solicite desfiinţarea contractului cu toate că mai era posibilă executarea în natură a obligaţiei. O asemenea posibilitate trebuie să fie întotdeauna examinată şi nuanţată, ea nu poate fi urmată în toate cazurile deoarece suferă numeroase limitări de natură psihologică, materială, juridică şi, nu în ultimul rând, economică. Nu trebuie neglijată nici atitudinea subiectivă a debitorului, buna sau reaua lui credinţă în neexecutare, motivele şi contextul neexecutării sau în ce măsură interesele creditorului mai pot fi satisfăcute. Aşa se explică şi faptul că, deşi teoretic executarea silită în natură este calea preferabilă în cazul neexecutării voluntare a contractului, totuşi, din punct de vedere practic se constată, statistic, că mijlocul la care se recurge cel mai frecvent este obligarea debitorului la plata de daune-interese şi rezoluţiunea contractului.