Termen de acceptare a mostenirii (art. 700 C. civ.). Repunerea in termen prin Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar. Succesibilii beneficiari. Situatia renuntatorilor

I. Opinia instanţei
În temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată şi art. 329 alin. 2 şi 3 C. pr. civ., prin decizia nr. XI din 5 februarie 2007 1), dată în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, stabileşte că, în aplicarea dispoziţiilor art. 8 şi art. 13 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, republicată, privind fondul funciar, „beneficiază de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii numai moştenitorii care nu au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700 C. civ., iar nu şi cei care au renunţat la moştenire”.
În motivare, se arată că, potrivit art. 13 din Legea nr. 18/1991, republicată 2), repunerea în termenul de acceptare a succesiunii vizează doar pe moştenitorii care nu au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700 C. civ., nu şi pe cei care au renunţat la succesiune, potrivit art. 696 C. civ. 3) În continuarea acestei idei, instanţa supremă argumentează că întrucât în conţinutul alin. 2 al art. 13 din Legea nr. 18/1991, republicată, se foloseşte expresia de „moştenitori”, iar potrivit art. 696 C. civ., eredele care renunţă la moştenire nu are calitatea de moştenitor, renunţătorul nu poate beneficia de dreptul de a fi repus în termenul de acceptare a succesiunii.
Nu aceeaşi, însă, este situaţia persoanelor care nu au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700 C. civ., mai arată instanţa supremă, pentru că în această ipoteză operează doar prezumţia de renunţător, dovada contrară putându-se face prin cererea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor.
În schimb, în cazul renunţătorului, se dovedeşte cert, prin actul autentic notarial, că este străin de moştenire, în mod retroactiv.
Se mai argumentează că, faţă de principiul indivizibilităţii patrimoniului succesoral renunţarea presupune atât cu privire la bunurile existente cât şi cu privire la cele viitoare.

(Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, nr. XI din 5 februarie 2007, cu notă critică de Judecător Gheorghe Vidican)

II. Notă critică
Din păcate, de multe ori, cazuri de jurisprudenţă neunitară apar şi acolo unde textele legale sunt suficient de clare, nelăsând dubii pentru o interpretară corectă şi unitară.
La fel s-a întâmplat şi cu textul art. 13 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, republicată, privind fondul funciar care, de-a lungul anilor, a primit o interpretare neunitară din partea doctrinei şi jurisprudenţei, deşi din conţinutul acestuia rezultă clar intenţia legiuitorului.
Ceea ce însă este mai grav, este interpretarea, în opinia noastră incorectă, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, printr-o decizie în interesul legii care, potrivit art. 329 alin. 3 C. pr. civ., este obligatorie.
În cele ce urmează încercăm să argumentăm că interpretarea dată textului art. 13 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, republicată, prin decizia dată în interesul legii, este greşită, prin aceasta creându-se discriminări între categorii de comoştenitori, cu consecinţe ireparabile în satisfacerea drepturilor patrimoniale.