Opinia Instanţei:
Instanţa străină, care a pronunţat sentinţa a cărei recunoaştere în România se solicită, nu avea competenţa de a judeca pricina, care era de competenţa instanţei de arbitraj organizată la Londra, în temeiul clauzei compromisorii opozabilă părţilor din contractul de navlosire în care se menţionează - ca parte în contract - brokerul şi submandatarul recurentei-pârâte (armatorului - n.n. D.D.), în speţă reclamanta.
(Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială,
decizia nr. 2109 din 8 iunie 2006,
cu notă critică de Dumitru Dobrev)
Critica deciziei:
Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este criticabilă deoarece a înţeles să reexamineze situaţia de fapt cercetată deja de instanţa străină, potrivit legii forului, în scopul determinării lex loci contractus într-un litigiu privind executarea obligaţiilor izvorând dintr-un contract comercial de mandat cu caracter oneros. În acest fel s-a încălcat principiul intangibilităţii hotărârii străine, aplicat în alte soluţii ale aceleiaşi instanţe şi reafirmat de art. 38 alin. 3 al Legii nr. 187/2003, ce nu permite a se cenzura de către instanţa română asumarea de competenţă făcută de instanţa din statul membru al U.E. cu trei excepţii: în materie de asigurări, protecţia consumatorului şi competenţă exclusivă. Soluţia este controversată şi sub aspectul extinderii efectelor unei clauze compromisorii asupra unui terţ care nu a acţionat decât în calitate de mandatar la încheierea unui contract de navlosire, terţ care a desemnat în preambulul contractului, mandantul în numele şi pe seama căruia înţelege să încheie contractul.