Aplicabilitatea Conventiei Europene a Drepturilor Omului in materia garantiilor reale mobiliare

Radu Rizoiu

Motto: "Nu te aştepţi ca regii adevăraţi să plătească.

Ăsta e unul dintre semnele după care recunoşti un rege adevărat, nu are bani."

Rezumat

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ("Convenţia") a început, pe la jumătatea anilor `80, să îşi extindă sfera de aplicabilitate în tot mai multe domenii ale dreptului privat. Această expansiune a fost alimentată de jurisprudenţa în continuă evoluţie a Curţii Europene a Drepturilor Omului ("Curtea"). După aderarea fostelor state comuniste la Consiliul Europei la jumătatea anilor `90, acest proces a fost accelerat într-un mod nemaiîntâlnit până atunci. Unul dintre cele mai însemnate progrese a fost acela că respectiva Convenţie a devenit aplicabilă în cazurile comerciale şi că din acel moment companiile erau considerate subiecţi cu "drepturi umane".

Principalul instrument pentru dezvoltarea dimensiunii comerciale a Convenţiei a fost utilizarea conceptului extins de "proprietate", aşa cum era acesta înţeles de către Curte. În acest context, orice valoare economică era considerată drept proprietate, independent de categoria legală din cadrul sistemelor naţionale juridice. Astfel, însăşi garanţia reală mobiliară (în proprietatea privată) a fost considerată un obiect al proprietăţii în sensul autonom prevăzut de Convenţie.

Scopul principal al garanţiei reale mobiliare este acela de a securiza efectuarea unei obligaţii principale. Astfel, existenţa sa implică faptul că este aplicabilă dacă obligaţia principală nu este îndeplinită. Procesul de aplicare oferă o mai mare libertate creditorului, mergând până la o procedură privată de aplicare, dacă nu se încalcă ordinea. Totuşi, în acest proces, autorităţile de stat şi chiar şi agenţiile private autorizate de stat continuă să aibă un rol important. Acţiunile lor sau lipsa acţiunilor trebuie examinate prin aplicarea standardelor stipulate în articolul 6 din Convenţie (secţiunea civilă).

Nu în ultimul rând, caracterizarea garanţiei reale imobiliare drept "proprietate" permite efectuarea unei analize a mecanismelor de aplicare, în măsura în care interferează cu exercitarea deplină a proprietăţii. Cea mai mare preocupare în această privinţă este modul în care se echilibrează interesul proprietarului garanţiei cu interesele creditorului (asigurat) care deţine o garanţie reală mobiliară cu privire la (aceeaşi) garanţie.