Discriminari interzise si discriminari permise in materia angajarii si a raporturilor juridice de munca

Lect. univ. dr. Roxana Cristina Radu

Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative, Universitatea din Craiova

Rezumat

Printre diversele probleme cu care se confruntă România începutului de secol XXI, discriminarea reprezintă o realitate care a creat şi continuă să creeze situaţii limită, devenind uneori manifestă prin acţiuni violente îndreptate împotriva indivizilor, împotriva grupurilor sau a întregii societăţi. Noţiunea de "discriminare" a avut o evoluţie semnificativă în practica Curţii Constituţionale din România, care a înregistrat o evoluţie de la discriminarea interzisă în mod expres până la discriminarea arbitrară sau permisă. Pe aceeaşi linie de acceptare a anumitor diferenţieri de tratament şi a unor acţiuni pozitive, Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între bărbaţi şi femei nu consideră discriminatorii următoarele situaţii: măsurile speciale stipulate de către lege pentru protejarea maternităţii, a perioadei de sarcină şi a perioadei postnatale; acţiunile speciale ce au ca scop protejarea anumitor categorii de bărbaţi şi femei; o diferenţă de tratament bazată pe caracteristici sexuale care, din cauza naturii unor activităţi ocupaţionale sau a contextului în care acestea sunt desfăşurate, sexul persoanei constituie o cerinţă autentică şi determinantă atâta vreme cât obiectivul este legitim, iar cerinţa este comensurabilă. Deşi legislaţia împotriva discriminării joacă un rol important pentru protejarea drepturilor angajaţilor, aceasta nu este suficientă, deoarece discriminarea în domeniul muncii are diferite forme şi tipuri de manifestare. Cele mai frecvente criterii de discriminare sunt: sexul, dizabilităţile, vârsta, religia, etnia etc.